Anxietatea copilului poate apărea firesc în primele zile de grădiniță sau școală, însă intensitatea și evoluția ei în timp ne arată când este nevoie de ajutor.
În fiecare început de an școlar întâlnesc părinți care îmi spun același lucru: „Până să înceapă grădinița era bine, iar acum plânge în fiecare dimineață”, „Spune că îl doare burta exact înainte să plecăm”, „La școală pare că se descurcă, dar când ajunge acasă izbucnește din orice” sau „Nu mai vrea să doarmă singur, deși până acum nu am avut această problemă”.
Începerea grădiniței sau a școlii reprezintă una dintre schimbările importante din viața copilului, iar faptul că noi, adulții, știm că este o etapă firească nu înseamnă că sistemul emoțional al copilului o va trăi automat ca pe o situație simplă.
Copilul intră într-un mediu nou, cu adulți noi, copii pe care încă nu îi cunoaște, reguli diferite, zgomot, cerințe, separare de părinte și mult mai puțin control asupra lucrurilor care urmează să se întâmple. Pentru unii copii, adaptarea se produce relativ repede. Pentru alții sunt necesare câteva săptămâni. Iar pentru o parte dintre copii, această perioadă poate scoate la suprafață vulnerabilități care până atunci nu erau foarte vizibile.
De aceea, întrebarea importantă nu este dacă un copil plânge sau nu în primele zile, ci cum se adaptează în timp și cât de mult îi afectează anxietatea funcționarea de zi cu zi.
De ce poate apărea anxietatea la începutul grădiniței sau al școlii?
Anxietatea apare atunci când copilul percepe cerințele situației ca fiind mai mari decât resursele pe care simte că le are pentru a le face față.
Pentru un copil de trei ani care începe grădinița, separarea de părinte poate fi dificultatea principală. Pentru un copil care începe școala, provocarea poate veni din cu totul altă direcție: teama de a greși, dificultatea de a intra într-un grup, faptul că nu știe ce așteaptă învățătoarea de la el, ritmul clasei, zgomotul, regulile sau presiunea de a face lucrurile corect.
Uneori părintele vede doar comportamentul final — copilul refuză să se îmbrace, plânge, spune că nu merge, se agață de adult — și îl interpretează ca încăpățânare. În spatele aceluiași comportament pot exista însă mecanisme foarte diferite.
Un copil se poate teme că mama nu se va întoarce. Altul se teme că nu va ști ce trebuie să facă. Un alt copil se teme că ceilalți nu se vor juca cu el. Altul este copleșit de zgomot, de numărul mare de copii și de cantitatea de stimuli. Iar pentru un copil foarte preocupat să facă lucrurile corect, posibilitatea de a greși în fața celorlalți poate deveni o sursă importantă de anxietate.
Tocmai de aceea, înainte să încercăm să eliminăm un comportament, avem nevoie să înțelegem ce anume îl produce și îl menține.
Anxietatea nu arată întotdeauna ca frică
Aceasta este probabil una dintre cele mai importante informații pentru părinți.
Când spunem „copil anxios”, mulți adulți își imaginează un copil timid, retras, care spune că îi este frică. În realitate, anxietatea copilului poate avea forme foarte diferite.
Unii copii plâng dimineața și refuză să intre în grădiniță sau în școală. Alții se agață de părinte, cer repetat să știe la ce oră va veni să îi ia sau întreabă de foarte multe ori ce urmează să se întâmple.
Pot apărea dureri de burtă, greață, dureri de cap, senzație de rău, nevoia frecventă de a merge la toaletă, lipsa poftei de mâncare sau dificultăți de adormire. Manifestările sunt reale, chiar dacă investigațiile medicale nu identifică întotdeauna o cauză organică.
Alți copii devin iritabili, opoziționiști sau foarte agitați. Pot apărea crize exact dimineața, când trebuie să se îmbrace, să mănânce sau să plece din casă.
Există și copii care par să funcționeze foarte bine în colectivitate, iar dificultatea devine vizibilă abia acasă. Copilul se controlează ore întregi, încearcă să respecte cerințele și să facă față mediului, iar după ce ajunge într-un spațiu familiar devine iritabil, plânge foarte ușor, se opune sau are reacții disproporționate la situații aparent minore.
Mai putem observa temporar comportamente pe care copilul părea că le depășise: solicită mai multă apropiere de părinte, nu mai vrea să doarmă singur, devine mai dependent, cere ajutor pentru lucruri pe care anterior le făcea singur sau începe din nou să aibă dificultăți legate de separare.
Toate acestea trebuie privite în context, nu interpretate izolat.
Primele zile dificile nu înseamnă automat că există o tulburare de anxietate
Este important să nu patologizăm o reacție firească de adaptare.
Un copil poate plânge la despărțirea de părinte și, după câteva minute, să intre în activități, să se joace, să mănânce și să relaționeze cu ceilalți. Un alt copil poate avea nevoie de mai multă predictibilitate în primele săptămâni și apoi să înceapă treptat să se simtă în siguranță în noul mediu.
Ceea ce urmărim este traiectoria adaptării.
După primele zile sau săptămâni ar trebui să apară, chiar dacă lent, mici semne de progres: despărțirea devine ceva mai ușoară, copilul începe să vorbească despre colegi, se implică în activități, acceptă mai ușor rutina sau perioadele de distres devin mai scurte.
Dacă însă intensitatea reacțiilor rămâne foarte mare, crește de la o săptămână la alta sau copilul începe să piardă semnificativ din funcționarea pe care o avea anterior, situația merită analizată mai atent.
Ce facem când copilul spune în fiecare dimineață „Nu vreau la grădiniță” sau „Nu vreau la școală”?
Prima greșeală ar fi să transformăm fiecare dimineață într-o negociere.
Dacă adultul începe zilnic să întrebe „Vrei să mergi?”, transmite involuntar ideea că mersul la grădiniță sau la școală este o decizie care trebuie luată din nou în fiecare dimineață.
Copilul are nevoie de predictibilitate. Poate ști clar ce urmează: ne trezim, mâncăm, ne îmbrăcăm, mergem la grădiniță, iar după program mama sau tata vine să ne ia.
În același timp, fermitatea nu înseamnă invalidarea emoției.
Putem accepta că unui copil îi este greu fără să modificăm întreaga realitate pentru ca el să nu mai simtă disconfort. Îi putem spune că vedem că despărțirea este dificilă, îl putem ajuta să anticipeze ce urmează și îi putem aminti concret momentul reîntâlnirii.
Un copil mic înțelege mai ușor repere precum „vin după masa de prânz” sau „după somn” decât „vin la ora patru”.
Despărțirile lungi pot face adaptarea mai dificilă
Atunci când copilul este deja anxios, părintele poate fi tentat să prelungească momentul despărțirii: încă o îmbrățișare, încă o explicație, încă o promisiune, încă două minute.
Din perspectiva copilului, mesajul poate deveni ambiguu. Dacă mama continuă să amâne plecarea, situația poate părea într-adevăr periculoasă sau foarte greu de tolerat.
O rutină scurtă și predictibilă este, de regulă, mai utilă decât un ritual care se prelungește în funcție de intensitatea plânsului.
Copilul trebuie să știe și că adultul se întoarce atunci când a promis. Predictibilitatea repetată construiește treptat siguranță.
Pregătirea începe înainte de prima zi
Copiii tolerează mai ușor ceea ce pot anticipa.
Înainte de începerea grădiniței sau a școlii putem vorbi concret despre cum va arăta ziua, putem vedea clădirea, putem parcurge drumul până acolo, putem pregăti împreună ghiozdanul și putem explica cine îl va duce și cine îl va lua.
Este important însă să evităm prezentările idealizate: „O să fie extraordinar!”, „O să-ți placă foarte mult!”, „O să-ți faci imediat o mulțime de prieteni!”.
Noi nu putem garanta aceste lucruri.
Copilul are mai multă nevoie de informații realiste: va exista o doamnă învățătoare sau educatoare, vor fi și alți copii, vor exista momente în care va trebui să aștepte, unele lucruri îi vor plăcea mai mult și altele mai puțin, iar dacă nu știe ceva poate cere ajutor.
Această perspectivă îl pregătește pentru realitate, nu pentru o imagine pe care realitatea ar trebui apoi să o confirme.
Nu eliminați fiecare dificultate din calea copilului
Atunci când vedem că unui copil îi este greu, impulsul firesc este să îl protejăm. Problema apare atunci când protecția se transformă în evitarea sistematică a oricărei situații care produce anxietate.
Dacă de fiecare dată când copilul este anxios eliminăm situația, copilul se liniștește pe moment. Tocmai această liniștire poate consolida însă evitarea: „M-am simțit în pericol, am evitat, m-am simțit mai bine, deci evitarea m-a protejat”.
Pe termen lung, obiectivul nu este construirea unei vieți în care copilul nu întâlnește niciodată anxietate, frustrare sau incertitudine. Obiectivul este dezvoltarea resurselor prin care poate trece prin aceste stări și poate continua să funcționeze.
Ajutorul eficient presupune să dozăm dificultatea astfel încât copilul să o poată tolera și să acumuleze experiențe repetate de tipul: „Mi-a fost greu și am reușit.”
Relația dintre părinte și cadrul didactic contează foarte mult
Adaptarea este mai dificilă atunci când copilul primește mesaje contradictorii din partea adulților.
Părintele și educatorul sau învățătorul au nevoie să comunice despre ceea ce se întâmplă după despărțire, nu doar despre plânsul de la ușă.
Un copil care plânge intens două minute și apoi participă normal la activități se află într-o situație diferită de copilul care rămâne retras, nu mănâncă, nu comunică și nu se implică ore întregi.
De asemenea, cadrul didactic poate observa lucruri pe care părintele nu are cum să le vadă acasă: dificultăți de integrare în grup, sensibilitate la zgomot, neînțelegerea instrucțiunilor colective, teama excesivă de greșeală, evitarea anumitor activități sau probleme de relaționare cu ceilalți copii.
Aceste informații ne ajută să înțelegem cauza, nu doar manifestarea.
Când anxietatea copilului necesită ajutor de specialitate?
Nu există un număr magic de zile după care orice copil care încă plânge trebuie evaluat. Contează vârsta, temperamentul, experiențele anterioare, nivelul de dezvoltare, schimbările recente din familie și, mai ales, intensitatea și evoluția simptomelor.
Aș acorda însă o atenție mai mare situației atunci când anxietatea este foarte intensă și nu observăm o diminuare treptată, când copilul refuză constant grădinița sau școala, când apar simptome somatice frecvente, tulburări importante ale somnului sau alimentației, atacuri de panică, retragere socială accentuată, teamă persistentă de separare sau o deteriorare vizibilă a funcționării copilului.
La fel de important este să investigăm situația atunci când copilul care anterior mergea fără dificultăți începe brusc să refuze școala. În acest caz nu ar trebui să presupunem automat că este vorba despre „răsfăț” sau despre o simplă încercare de a evita responsabilitățile. Poate exista anxietate de performanță, o dificultate relațională, bullying, suprasolicitare, o experiență pe care copilul nu știe să o explice sau o altă problemă care trebuie înțeleasă.
Scopul adaptării nu este copilul care nu mai simte nimic
Cred că aici merită schimbată puțin perspectiva.
Un început bun de grădiniță sau de școală nu înseamnă obligatoriu un copil care intră din prima zi zâmbind și nu se uită înapoi după părinte.
Putem avea un copil căruia îi este dor de mama lui și care, în același timp, intră în clasă. Un copil căruia îi este teamă că nu va ști răspunsul și care ridică totuși mâna. Un copil căruia îi este greu să intre într-un grup și care încearcă din nou a doua zi.
Aceasta este una dintre direcțiile importante ale dezvoltării emoționale: copilul învață că poate simți disconfort fără ca disconfortul să îi conducă întreaga conduită.
Nu avem nevoie să eliminăm fiecare emoție dificilă înainte ca el să poată merge mai departe. Avem nevoie să îl ajutăm să își construiască suficiente resurse pentru a putea merge mai departe chiar și atunci când emoția este prezentă.
Pentru că adaptarea la grădiniță și la școală nu se construiește într-o singură dimineață. Se construiește prin experiențe repetate în care copilul descoperă că părintele pleacă și se întoarce, că poate cere ajutor, că poate greși fără să se întâmple o catastrofă, că poate intra într-un grup nou, că unele zile sunt mai dificile decât altele și, mai ales, că are resurse pentru a face față unei lumi care devine treptat mai mare decât spațiul sigur de acasă.