În fiecare vară, înainte de începerea unui nou an școlar, aud aceeași întrebare din partea părinților: „Cum îmi dau seama dacă am un copil pregătit pentru școală?”. De cele mai multe ori, imediat după această întrebare urmează o enumerare: știe literele, își scrie numele, numără până la 20, recunoaște cifrele sau chiar a început să citească.

Toate acestea sunt achiziții importante, dar ele ne spun surprinzător de puțin despre felul în care copilul se va adapta la școală.

Un copil poate să citească înainte de a intra în clasa pregătitoare și, cu toate acestea, să îi fie foarte greu să aștepte, să accepte că a greșit, să urmeze o instrucțiune adresată întregii clase, să își mențină atenția atunci când activitatea nu îl interesează, să ceară ajutor, să piardă într-un joc sau să intre într-un grup de copii. Un alt copil poate să nu citească încă deloc, dar să aibă suficiente resurse cognitive, emoționale și sociale pentru a se adapta foarte bine cerințelor școlare și pentru a învăța rapid ceea ce încă nu știe.

De aceea, atunci când vorbim despre pregătirea pentru școală, cred că trebuie să facem o distincție foarte clară între ce a învățat deja copilul și cât de pregătit este pentru procesul de învățare care urmează.

Școala nu îi cere copilului doar să știe. Îi cere să poată învăța într-un grup, să își organizeze comportamentul, să își folosească limbajul, să tolereze frustrarea, să accepte reguli, să relaționeze cu adulți și copii, să își mențină atenția și să continue o sarcină chiar și atunci când aceasta devine dificilă.

Aceasta este o perspectivă mult mai apropiată de ceea ce numim maturitate sau pregătire școlară.

Pregătirea pentru școală nu este o singură abilitate

Nu există o abilitate pe care să o putem măsura și, în funcție de rezultat, să spunem simplu: „Da, copilul este pregătit” sau „Nu, copilul nu este pregătit”.

Dezvoltarea nu funcționează astfel.

La aceeași vârstă cronologică putem întâlni copii cu profiluri foarte diferite. Un copil poate avea un limbaj foarte bine dezvoltat și dificultăți importante de autoreglare, altul poate avea o dezvoltare cognitivă bună, dar o autonomie redusă, iar un alt copil poate fi foarte sociabil, dar să întâmpine dificultăți în menținerea atenției sau în înțelegerea unor instrucțiuni mai complexe.

Tocmai de aceea, vârsta cronologică este importantă, dar nu este suficientă pentru a descrie nivelul de dezvoltare al unui copil.

Când evaluăm pregătirea pentru școală ne interesează dezvoltarea cognitivă și a limbajului, funcțiile executive, dezvoltarea emoțională și socială, autonomia, dezvoltarea motorie și capacitatea copilului de a funcționa într-un mediu mult mai structurat decât cel cu care a fost obișnuit până atunci.

Iar aici apare una dintre cele mai frecvente confuzii: pregătirea academică este doar o parte a pregătirii pentru școală.

Un copil care citește la 5 ani nu este automat pregătit pentru școală

Uneori părinții investesc foarte mult în achizițiile academice înainte de începerea școlii. Copilul face fișe, învață litere, exersează cifre, scrie sau începe să citească, iar toate aceste reușite sunt interpretate ca dovezi ale maturității școlare.

Eu aș privi lucrurile mai atent.

Dacă un copil citește foarte bine, dar atunci când greșește rupe foaia și refuză să mai lucreze, avem o abilitate academică bună și o toleranță la frustrare care încă trebuie dezvoltată.

Dacă știe să numere până la 100, dar nu poate urmări o instrucțiune adresată grupului decât atunci când adultul vine lângă el și o repetă individual, există o diferență între ceea ce copilul știe și felul în care poate funcționa într-o clasă.

Dacă scrie deja cuvinte, dar nu poate aștepta câteva minute, nu poate accepta că un alt copil este primul sau intră foarte ușor în conflict atunci când lucrurile nu se desfășoară așa cum dorește, dificultatea nu este una academică, dar îi poate afecta adaptarea școlară mai mult decât faptul că nu cunoaște încă toate literele.

Asta nu înseamnă că aceste achiziții academice nu sunt valoroase. Înseamnă doar că nu ar trebui confundate cu maturitatea școlară.

Autoreglarea este una dintre cele mai importante resurse cu care copilul intră în școală

Un copil de șase ani nu trebuie să își controleze emoțiile asemenea unui adult și nici nu ne putem aștepta să fie permanent calm, atent și cooperant. Autoreglarea este încă în dezvoltare și va continua să se maturizeze mulți ani.

Ne interesează însă dacă există deja începuturile acestei capacități.

Poate copilul să se liniștească după o frustrare cu ajutorul adultului? Poate reveni la activitate după ce ceva nu i-a ieșit? Poate accepta uneori să aștepte? Poate trece de la o activitate preferată la una mai puțin atractivă fără ca fiecare tranziție să devină o criză majoră?

În școală vor exista zilnic astfel de situații. Copilul nu va putea alege întotdeauna ce face, când face sau cu cine face. Va trebui să aștepte, să întrerupă activități plăcute, să accepte cerințe venite din exterior și să își gestioneze dezamăgirea atunci când rezultatul nu este cel dorit.

De aceea, autoreglarea este mult mai importantă pentru adaptarea școlară decât pare la prima vedere.

Toleranța la frustrare contează uneori mai mult decât răspunsul corect

Învățarea presupune inevitabil greșeală.

Copilul va întâlni exerciții pe care nu le înțelege, va primi corectări, va vedea colegi care rezolvă anumite sarcini mai repede și va descoperi că uneori trebuie să încerce de mai multe ori până când reușește.

Un copil care interpretează fiecare greșeală ca pe un eșec personal poate ajunge să evite tocmai situațiile din care ar putea învăța.

De aceea mă interesează foarte mult ce face copilul atunci când nu îi iese.

Cere ajutor? Mai încearcă o dată? Acceptă sprijinul adultului? Se supără, dar poate reveni ulterior? Sau abandonează imediat, plânge, se înfurie puternic ori refuză orice activitate în care există posibilitatea de a greși?

Nu mă interesează să avem un copil care nu se frustrează niciodată. Acest lucru ar fi nerealist. Mă interesează dacă frustrarea poate fi traversată fără ca ea să oprească de fiecare dată procesul de învățare.

Controlul impulsurilor se vede în lucrurile mici

În clasă, copilul trebuie să facă permanent ceva ce la șase ani este încă dificil: să nu transforme imediat fiecare impuls în acțiune.

Vrea să vorbească, dar uneori trebuie să aștepte. Vede ceva interesant, dar trebuie să rămână la activitatea începută. Un coleg îl deranjează, dar trebuie treptat să învețe că există și alte răspunsuri în afară de reacția imediată.

Controlul impulsurilor nu înseamnă un copil rigid, tăcut sau excesiv de cuminte. Înseamnă existența unei mici distanțe între ceea ce simte și ceea ce face.

Această distanță este încă fragilă la această vârstă, dar este foarte importantă pentru funcționarea într-un grup.

Atenția nu înseamnă să stea nemișcat 45 de minute

O altă așteptare nerealistă este aceea că un copil pregătit pentru școală ar trebui să poată sta complet nemișcat și concentrat o oră.

Copiii mici au nevoie de mișcare, iar atenția lor variază în funcție de interesul pentru activitate, dificultatea sarcinii, oboseală și mulți alți factori.

Întrebarea utilă este alta: poate copilul să își mențină atenția suficient timp pentru a înțelege și finaliza o sarcină potrivită vârstei sale?

Mai important, poate face acest lucru și atunci când activitatea nu este preferata lui?

Este relativ ușor pentru un copil să stea concentrat 40 de minute construind LEGO dacă aceasta este activitatea lui preferată. Școala îi va cere însă să își folosească atenția intenționat, inclusiv pentru sarcini care nu îi oferă o recompensă imediată.

Această capacitate este strâns legată de dezvoltarea funcțiilor executive.

Memoria de lucru devine esențială odată cu intrarea în clasă

Dacă îi spun copilului: „Ia caietul, deschide-l la pagina potrivită și apoi așteaptă să îți explic ce facem”, el trebuie să păstreze informația suficient timp pentru a o transforma în acțiune.

Aceasta este una dintre funcțiile memoriei de lucru.

În viața de zi cu zi o putem observa atunci când copilul primește două sau trei instrucțiuni simple și reușește să le ducă la îndeplinire fără ca adultul să repete fiecare pas.

Un copil cu dificultăți în această zonă poate părea neatent sau neascultător, deși problema poate fi faptul că pierde o parte din informație înainte să reușească să o folosească.

Flexibilitatea cognitivă îl ajută să suporte faptul că lucrurile nu merg întotdeauna după plan

În grădiniță și acasă putem adapta destul de mult mediul copilului. În școală, această flexibilitate din partea adulților devine mai limitată.

Se schimbă o regulă. Învățătoarea modifică activitatea. Colegul cu care voia să stea alege alt loc. Exercițiul trebuie rezolvat printr-o altă metodă. Jocul nu se desfășoară exact cum și-a imaginat.

Un copil suficient de flexibil poate fi nemulțumit, dar reușește treptat să se adapteze.

Rigiditatea foarte mare poate transforma aceste mici schimbări în surse importante de stres și poate afecta atât învățarea, cât și relațiile cu ceilalți.

Limbajul este mult mai mult decât pronunția corectă

Când vorbim despre pregătirea pentru școală, limbajul trebuie privit mult mai larg decât capacitatea copilului de a pronunța corect sunetele.

Copilul trebuie să înțeleagă ceea ce i se spune, să poată urmări explicații, să formuleze propoziții suficient de clare, să povestească o întâmplare într-o ordine logică, să pună întrebări, să ceară ajutor și să își exprime nevoile.

Limbajul devine unul dintre principalele instrumente prin care copilul învață.

De aceea, dificultățile semnificative de înțelegere sau exprimare existente înainte de intrarea în școală merită evaluate, chiar dacă familia s-a obișnuit cu felul în care comunică acel copil și îl înțelege foarte bine.

Autonomia schimbă mult experiența copilului la școală

Uneori suntem atât de preocupați să îl învățăm pe copil să scrie încât uităm să verificăm dacă poate să își deschidă singur ghiozdanul.

Poate merge singur la toaletă? Își gestionează hainele? Își recunoaște lucrurile? Poate mânca fără ajutor permanent? Știe să spună unui adult că are o problemă? Poate încerca să rezolve o dificultate simplă înainte de a cere imediat intervenția părintelui?

Aceste lucruri par mici, dar pentru copil reprezintă experiențe zilnice de competență.

Autonomia îi transmite: „Pot să mă descurc și atunci când mama sau tata nu sunt lângă mine.”

Iar aceasta este o resursă importantă atunci când intră într-un mediu nou.

Abilitățile sociale pot face diferența dintre un copil care merge la școală și unul care se simte parte din școală

Școala nu este doar un mediu academic. Este unul dintre cele mai complexe medii sociale în care copilul a funcționat până atunci.

Trebuie să intre în joc, să negocieze, să accepte ideile altora, să piardă, să câștige fără să îi umilească pe ceilalți, să își apere punctul de vedere, să observe când cineva nu mai dorește să se joace și să gestioneze conflicte.

Nu mă aștept ca un copil de șase ani să facă toate acestea perfect.

Mă interesează însă dacă există bazele.

Poate interacționa cu alți copii fără ca adultul să organizeze permanent relația? Poate participa la un joc în care regulile nu îi aparțin în totalitate? Poate accepta uneori să conducă altcineva? Poate spune „nu” și poate tolera când alt copil îi spune lui „nu”?

Aceste competențe devin extrem de importante odată cu intrarea în colectivul școlar.

Capacitatea de a cere ajutor este o competență, nu o slăbiciune

Există copii foarte independenți care, atunci când nu știu ceva, preferă să abandoneze decât să spună „nu înțeleg”.

Există și copii care așteaptă ca adultul să observe fiecare dificultate și să intervină înainte să fie nevoie să ceară ceva.

La școală, copilul are nevoie să poată identifica faptul că nu se descurcă și să comunice acest lucru.

„Nu am înțeles.”

„Mă ajuți?”

„Nu găsesc caietul.”

„Mă doare.”

„Copilul acesta mă deranjează.”

Sunt propoziții simple, dar ele reprezintă o formă importantă de autonomie și autoreprezentare.

Motricitatea fină contează, dar nu pentru că trebuie să scrie deja

Înainte de școală nu mă interesează ca un copil să umple caiete întregi cu litere.

Mă interesează dacă baza motorie necesară scrisului este suficient de bine dezvoltată.

Poate manipula obiecte mici? Folosește foarfeca? Desenează? Colorează? Poate controla suficient instrumentul de scris? Obosește foarte repede când trebuie să deseneze sau să traseze?

Scrisul este o activitate complexă, iar atunci când baza motorie este fragilă copilul poate consuma foarte multe resurse doar pentru a controla creionul, rămânând cu mai puține resurse disponibile pentru conținutul sarcinii.

Copilul trebuie să poată susține și un efort care nu îi oferă satisfacție imediată

Aceasta este o abilitate despre care vorbim mult prea puțin.

Învățarea nu este permanent distractivă.

Uneori este interesantă. Alteori este repetitivă. Uneori copilul înțelege imediat. Alteori trebuie să exerseze de zece ori același lucru.

Un copil pregătit pentru școală începe să dezvolte capacitatea de a continua o activitate și după ce entuziasmul inițial a dispărut.

Nu vorbim despre ore întregi de muncă și nici despre forțarea copilului, ci despre capacitatea de a tolera un anumit nivel de efort mental fără a avea nevoie permanent de recompense sau divertisment.

Motivația pentru învățare valorează enorm

Un copil care întreabă, cercetează, încearcă, desface lucrurile ca să vadă cum funcționează și vrea să înțeleagă are una dintre cele mai importante resurse pentru școală: curiozitatea.

Uneori, în încercarea de a pregăti copilul cât mai bine, transformăm lunile dinaintea școlii într-o succesiune de fișe și exerciții și riscăm să obținem exact opusul a ceea ce ne dorim: copilul ajunge la școală deja obosit de „învățat”.

Pregătirea pentru școală nu ar trebui să însemne să facem clasa pregătitoare acasă cu câteva luni mai devreme.

Ar trebui să însemne să dezvoltăm resursele care îl vor ajuta să învețe atunci când ajunge acolo.

Cum putem pregăti copilul pentru școală în lunile dinaintea începerii ei?

În primul rând, prin viața de zi cu zi.

Dați-i responsabilități potrivite vârstei. Lăsați-l să își pregătească anumite lucruri singur, să își strângă obiectele, să aleagă între două variante, să rezolve mici probleme și să suporte uneori consecințele firești ale propriilor alegeri.

Jucați jocuri cu reguli în care trebuie să aștepte, să piardă și să urmărească ce fac ceilalți. Citiți împreună și discutați despre poveste, în loc să verificați doar dacă poate recunoaște literele. Cereți-i să povestească ce s-a întâmplat într-o anumită situație, să anticipeze ce ar putea urma și să explice de ce crede un anumit lucru.

Permiteți-i să se plictisească uneori și să găsească singur ce poate face. Încurajați jocul cu alți copii fără a interveni imediat în fiecare conflict. Lăsați-l să ceară singur ceea ce are nevoie atunci când situația este sigură și potrivită vârstei.

Și, foarte important, permiteți-i să greșească.

Un copil căruia îi rezolvăm permanent problemele poate ajunge la școală foarte bine protejat, dar insuficient pregătit să se confrunte cu dificultatea.

Când ar trebui să cerem o evaluare înainte de începerea școlii?

O singură dificultate nu înseamnă automat că un copil nu este pregătit pentru școală, iar dezvoltarea trebuie privită întotdeauna în ansamblu.

Aș recomanda însă o discuție cu un specialist atunci când observăm dificultăți importante și persistente în mai multe zone: copilul înțelege greu instrucțiunile potrivite vârstei, limbajul este dificil de înțeles sau insuficient dezvoltat pentru a comunica eficient, nu reușește să participe la activități de grup, are dificultăți foarte mari în relația cu ceilalți copii, reacțiile emoționale sunt atât de intense încât interferează constant cu activitatea, autonomia este mult sub ceea ce ne-am aștepta la această vârstă sau atenția și impulsivitatea îi afectează semnificativ funcționarea zilnică.

Evaluarea nu are rolul de a pune o etichetă copilului și nici de a decide dacă este „bun” sau „slab”.

Rolul ei este să ne ofere o imagine cât mai corectă asupra dezvoltării copilului și să ne arate unde are suficiente resurse și unde mai are nevoie de sprijin.

Atunci, cum știu dacă al meu copil este pregătit pentru școală?

Nu mă uit prima dată la câte litere cunoaște.

Mă uit dacă poate învăța.

Mă uit dacă poate asculta o instrucțiune și încerca să o urmeze, dacă poate rămâne într-o activitate chiar și atunci când aceasta nu este preferata lui, dacă poate greși fără ca greșeala să devină o catastrofă, dacă poate cere ajutor, dacă poate funcționa într-un grup, dacă poate tolera limite, dacă începe să își gestioneze emoțiile și dacă are suficientă autonomie pentru a exista câteva ore pe zi într-un mediu în care părintele nu mai este permanent lângă el.

Un copil nu trebuie să intre în clasa pregătitoare perfect dezvoltat. Nici nu ar avea cum. Școala însăși este un mediu în care copilul va continua să se dezvolte cognitiv, emoțional și social.

Dar există o diferență importantă între un copil care mai are lucruri de învățat, ceea ce este absolut firesc, și un copil pentru care cerințele obișnuite ale mediului școlar depășesc în mod semnificativ resursele pe care le are în acest moment.

De aceea, atunci când un părinte mă întreabă dacă al lui copil este pregătit pentru școală, nu încep prin a-l întreba dacă știe să citească.

Mă interesează mult mai mult ce face atunci când nu știe.

Pentru că școala ar trebui să fie locul în care copilul merge tocmai pentru a învăța ceea ce încă nu știe, iar una dintre cele mai importante forme de pregătire pentru școală este capacitatea lui de a intra în acest proces cu suficiente resurse pentru a putea învăța, relaționa, greși, încerca din nou și, treptat, deveni tot mai autonom.