Cine sunt eu

Cine sunt eu?

Este o întrebare profundă, care ne provoacă să căutăm răspunsuri în adâncurile ființei noastre.

Și pentru că misiunea mea  este să ajut cât mai mulți oameni să își înțeleagă și să își accepte vulnerabilitatea, potențialul și sinele în întregime, am decis să răspund public la această întrebare.

Nu este ușor să îmi deschid inima în fața lumii, dar cred cu tărie că putem schimba vieți prin puterea exemplului personal. Așadar, iată-mă!

Numele meu este Lois și sunt o exploratoare în toate sensurile cuvântului, precum și fondatoarea CogniBloom.

Fiecare dintre noi vine pe lume cu daruri și limite proprii. Uneori, aceste limite sunt prezente încă din naștere, iar altele sunt dobândite pe parcursul vieții.

Pentru mine, limita a fost înscrisă în ființa mea și a fost o sursă de durere. M-am născut cu o viziune afectată, iar acest lucru a reprezentat o provocare pe care am încercat să o înțeleg și să o depășesc.

Durerea a fost prezentă încă de la început, odată cu realizarea că sunt diferită de ceilalți. Am fost supusă la numeroase investigații și tratamente, și cu greu am învățat să accept că această diferență face parte din mine.

Copilăria mea a fost plină de obstacole, dar și de momente de bucurie alături de prieteni și familie.

Era greu să alerg fără să mă împiedic și să cad, era greu să mă joc fără sa nu lovesc din greșeală pe cineva, era greu să recunosc persoana care mă saluta, dar mai presus de toate, era greu să înțeleg de ce aud din când în când cuvintele: “ea săraca nu poate…nu vede”.

Și apoi a venit școala… Locul acela în care mergi cu teamă și entuziasm să înveți lucruri noi. Doar că, spre deosebire de toți colegii mei de grădinița, eu nu puteam rămâne acasă cu ai mei părinți, ci trebuia să plec într-un alt oraș printre străini pe care nu-i mai văzusem niciodată în viață.

De ce? Pentru că așa era mai bine, să fiu printre copii cu aceleași deficiențe, să înțeleg că nu sunt singura cu un handicap, să înțeleg că viața nu m-a “ochit doar pe mine”. Și a fost teribil la început…. Credeam că voi rămâne pe vecie acolo, că niciodată nu voi mai vedea curtea casei mele sau fețele părinților, a fratelui sau prietenilor.

Am trăit sentimentul acela de exiliere, dar nu știam exact cu ce am greșit. Și a durut mai mult decât poate cineva pune în cuvinte… Dar apoi, încet, încet, copila rezilientă din mine a ieșit la suprafață, am început să am prieteni noi, să mă atașez de învățătoare, de cei ce erau responsabili de noi, de familia la care am ajuns să stau, de copiii lor și parcă era puțin mai bine…

Și din nou schimbare… Iar a trebuit să schimb școala pentru că puteam mai mult…

Și iar a trebuit să las în urmă tot și să ajung la un “acasă” care demult nu mai era acasă, cu oameni noi, provocări noi, stil de predare nou, părinți pe care-i consideram responsabili de neputința mea, de nefericirea mea, de singurătatea mea.

Credeam că dacă nu învăț, dacă nu sunt perfectă, nu voi fi acceptată, apreciată, iubită.

Așa că am luat-o de la capăt… Adolescența a adus cu sine noi provocări, prieteni noi, oameni faini. Totuși, stresul de a fi pe plac, de a fi acceptat, a continuat mulți ani.

Dar cum viața este o continuă fremătare, o căutare, un vârtej de emoții și oameni, a fost nevoie să parcurg întregul drum care trecea și pe la facultate. Locul unde nu mai puteam ascunde că am un handicap, că nu văd, că nu pot. Și încet, încet a trebuit să accept realitatea meschină că oricât de mult ași lupta cu mine, cu Dumnezeu, cu lumea, realitatea va fi mereu aceiași, iar eu, la fel de neputincioasă (sau cel puțin așa am crezut atunci). Iar acceptarea și-a făcut timid prezența.

De-a lungul vieții, am experimentat schimbări și am trecut prin momente de încercare, dar am descoperit că fiecare obstacol poate fi depășit cu curaj și încredere în sine.

Așadar dacă te simți singur, fără speranță, că toți vor de la tine imposibilul și trebuie să fi, să faci, să exiști dincolo de limite, dacă te lupți cu Dumnezeu și cu cei din jur pentru că viața nu ți se pare dreapta, dacă te simți legat de mâini în fața suferinței celor dragi, vreau să știi că nu ești singur.

Astăzi, la CogniBloom, împreună cu echipa mea, ne străduim să aducem lumină și speranță în viețile celor care ne cer ajutorul. Fiecare client este o călătorie unică și prețioasă, iar noi suntem aici pentru a te ghida și sprijini pe drumul tău către vindecare și creștere personală.

Dacă ai citit până aici, te rog să îți amintești că fiecare dintre noi este unic și special în propriul său fel. Fiecare experiență, fiecare obstacol contribuie la formarea noastră și ne ajută să devenim mai puternici și mai înțelepți.

Așadar, îți spun cu drag: privește-te cu încredere și compasiune, pentru că ești mai puternic decât îți imaginezi și meriți să îți trăiești viața din plin!